Vindecarea începe când renunțăm la iluzia că părinții ne-au iubit așa cum ne-am dorit
Mi-a rămas în gând această frază pentru mult timp după ce am citit una dintre cărțile lui Franz Ruppert.
Părinții ne-au iubit așa cum au putut și au știut ei. De multe ori, ne-au iubit și așa cum au fost ei înșiși iubiți de părinții lor. Și există posibilitatea ca acest mod să nu se fi potrivit cu felul în care noi am fi avut nevoie să fim iubiți. Iar când acest lucru se întâmplă și nu ne sunt îndeplinite nevoile emoționale de bază, întrebările pe care ni le punem, copii fiind, în mod inconștient, pot fi: “Sunt eu demn de iubit? Sunt eu valoros sau important dacă părinții mei nu se conectează la mine?” Din păcate, concluzia cea mai la îndemână pentru un copil poate fi că el este cel lipsit de valoare, de neiubit, poate chiar demn de dispreț. Și toate acestea pentru a păstra imaginea unor părinți buni și conexiunea cu aceștia. Ar fi prea dureros să fie altfel.
Ca adulți, apoi, se poate ca atunci când nu ne simțim fericiți – lângă partener, la job sau în general – să ne fie familiar să credem că nu este ceva în regulă cu noi, că noi suntem defecți. E o parte din noi care încearcă să ne ajute, așa cum a făcut-o atunci. Ea ne-a ținut în viață, ne-a ajutat să supraviețuim. Dar schimbarea și vindecarea devin greu de atins atât timp cât ținem cu dinții strâns de iluzia că părinții ne vor da, într-o zi, ceea ce am sperat mereu să primim de la ei. Și uite așa, ceea ce ne-a ajutat cândva să supraviețuim poate deveni exact ceea ce ne sugrumă acum.
Păstrarea acestei iluzii se poate reflecta în relații prin senzația de gol emoțional, prin tipare de interacțiune disfuncționale, prin senzația că nu ești fericit, deși crezi că ai ceea ce îți trebuie; prin senzația că nu te poți baza pe celălalt ori că nu te poți descurca singur; prin sentimentul că nu ești “good enough”.
E nevoie de un mediu safe și de o relație conținătoare pentru a putea păși, încet-încet, spre renunțarea la iluzie. E un proces. Și poate că o parte din acest proces este să putem privi mai clar ceea ce a fost: să vedem și ceea ce am primit, dar și ceea ce ne-a lipsit, fără să mai avem nevoie să transformăm una dintre realități în cealaltă. Să putem recunoaște că părinții noștri au făcut poate tot ce au putut și, în același timp, că pentru noi uneori nu a fost suficient. Asta poate veni și cu multă durere. Cu un fel de doliu pentru ceea ce am fi avut nevoie să primim și nu am primit. Dar, pe măsură ce nu mai așteptăm ca trecutul să se schimbe, se poate elibera încet spațiu pentru întrebarea: de ce am eu nevoie acum?
Schimbarea se poate întâmpla apoi în lucruri mici: când începem să ne observăm mai repede vechile reacții, când putem să rămânem puțin mai aproape de ceea ce simțim în loc să ne abandonăm sau să ne îndoim de noi, când învățăm să punem limite, să cerem, să spunem “nu”, să alegem diferit. Și, poate cel mai important, când avem experiențe noi în relații – experiența de a fi văzuți, ascultați și primiți fără să trebuiască să devenim altcineva pentru asta.
Uneori ne întoarcem iar și iar la vechile moduri de a funcționa. Nu pentru că nu ne-am schimbat, ci pentru că ele ne sunt foarte cunoscute. Schimbarea nu înseamnă că nu mai ajungem niciodată acolo, ci că începem să avem și alte drumuri disponibile.
Și ce frumos poate aduce cu el acest proces! Sentimentul că ești iubibil și iubit și că tu, cu ceea ce ai nevoie și cu ceea ce simți, contezi. În timp ce atunci, copil fiind, te simțeai poate singur, acum, adult, ai resurse, te ai pe tine și poți alege relații hrănitoare pentru tine. Creșterea emoțională înseamnă, în primul rând, să vezi că acum ai opțiuni.
